La 24 mai 1863, într-o duminică, unchiul meu, profesorul Lidenrock,se întoarse grăbit la căsuţa lui din Konigstrasse nr. 19, una din străzilecele mai vechi din vechiul cartier al oraşului Hamburg.Menajera sa Martha avea tot temeiul să creadă că întârziase foartemult pregătirea bucatelor, căci mâncarea de-abia începuse să sfârâie peplita din bucătărie.„Dacă unchiului i-o fi cumva foame, mi-am zis în sinea mea, cum eomul cel mai nerăbdător de pe lume, parcă-l văd c-o să scoată nişte ţipetedesperate…”— Vai, a şi venit domnul Lidenbrock?!… strigă menajera Martha, uimită, întredeschizând uşa sufrageriei.— Da, Martha, dar nimeni nu te poate învinui că nu-i gata masa, căci nu e încă ora două. De-abia a sunat unu jumătate la orologiul Sfântul Mihail.— Atunci de ce s-o fi întors domnul Lidenbrock ? — Nu mă îndoiesc c-o săne spună chiar el.— Iată-l! Eu o şterg, domnule Axel, fă-l dumneata să înţeleagă… Şi Marthase îndreptă spre laboratorul ei culinar.Aşadar, am rămas singur. Dar ca să-l fac să înţeleagă pe cel maiarţăgos dintre profesori, ar fi trebuit să fiu mai puţin timid. Aşa că, tocmaimă pregăteam să mă strecor prudent în cămăruţa mea de la catul de sus,când auzii uşa de la stradă scârţâind din ţâţâni; apoi scara de lemn trosnişi ea sub călcătura unor paşi mari şi grei şi în sfârşit apăru stăpânul casei,care străbătu în mare grabă sufrageria, năpustindu-se în odaia sa delucru. Totuşi, în această trecere fulgerătoare prin cameră, el avu vremesă-şi arunce într-un colţ bastonul cu măciulie, pe masă pălăria cu borurimari, periată în răspăr, iar mie, nepotului său, să-i zvârle această poruncărăsunătoare:— Axel, urmează-mă!Nici n-am avut vreme să mă mişc, că profesorul şi începu sărăcnească plin de nerăbdare:— Ei bine, n-ai venit încă ?Nici nu ştiu când am ajuns în biroul temutului meu maestru.Otto Lidenbrock nu era un om rău, trebuie să recunosc, şi dacă-nfirea lui nu urmau să se producă unele schimbări — ceea ce, la dreptvorbind, era foarte puţin probabil — cu siguranţă că avea să rămână pânăla moarte un om grozav de original.El deţinea catedra de mineralogie la Universitatea Johannaeum, şi-ntimpul fiecărei ore de curs îşi ieşea din sărite cel puţin o dată sau de douăori. Şi nu din pricină că-l supărau cu ceva auditorii săi.De fapt, prea puţin îi păsa dacă studenţii veneau cu regularitate lacursuri şi dacă le urmăreau sau nu cu atenţie, sau dacă mai târziu ei înşişiaveau să se bucure de succes; aceste amănunte nu-l interesau câtuşi de
